Un’arregordu de Tziu Giuanni Lilliu, de Pepe Corongiu

Tziu Giuanni: un’òmine mannu mannu chi pariat minore

de Pepe Coròngiu

 

Giuanni Lilliu, “tziu” Giuanni Lilliu, fiat un’òmine mannu mannu chi pariat minore.

Unu Babbai, unu de cuddos betzos chi in sas biddas nostras ti lu dias semper cussigiare in antis de comintzare fainas e lu dias semper a iscurtare contende sos contos de sos antepassados. E cussu at fatu tziu Giuanni totu sa vida: nos at contadu sos contos de comente fiamus in cust’ìsula cando s’istòria furriaiat a alenos prus deghiles. Ma at fatu àteru meda pro nois chi l’amus iscurtadu e sighidu cun umilidade. Nos at inditadu, ca fiat intelletuale sàbiu, su caminu pretzisu chi una classe dirigente abbista diat àere dèpidu fàghere pro torrare a sa Sardigna su chi, issu naraiat, l’aiat prenetadu pro semper in antigòriu un’oràculu gregu: sa libertade.

Cussa libertade chi como nos mancat.

Ma tziu Giuanni non si fiat firmadu a sos contos de su bidditzolu, ne aiat seberadu sa carrera prus fàtzile pro bìvere s’esperièntzia sua in custa terra. Issu, de sardu, teniat in conca su mundu e a su mundu, naraiat, sa Sardigna depiat torrare contos. No a s’Itàlia ebbia, a su mundu.  Pro tziu Giuanni, nessi cussu chi apo connotu deo che a militante de su movimentu natzionalitàriu e de sa limba sarda, sas pedras de no istransire in s’àndala de sa torrada a sa libertade fiant tres: sa limba, sa connoschèntzia, sa natzione sarda.

Apo semper pessadu chi a Giuanni Lilliu li diat èssere merèssidu unu logu nòdidu in su tretu de sos intelletuales de sa classe dirigente. Ca, sende chi fiat bene aposentadu in sas seas e cadreas chi contant, sende chi podiat tènnere totu s’interessu de fàghere s’aporridore de sos poderios fortes, sende chi podiat fàghere su “moderadu” e su “fill’e bagassa” (comente medas a die de oe) aiat seberadu, a unu tretu de sa vida sua, de fundare cun fortilesa de òmine de atza s’idea de una Sardigna forte, lìbera, capassa, soberana. Una Sardigna noa arraighinada in sa mente de sa gioventude. E gasi, acumprende unu programa polìticu dignu de sa mègius classe de guvernu,  de sos Nuraghes, chi fiant isciùsciu ismentigadu, nd’aiat fatu una bandera polìtica e identitària pro totu sos sardos.

E l’at fatu cun firmesa totu polìtica ischende, dae òmine de sa classe dirigente, chi pro pesare sa sorte de cust’ìsula non bastat a si chesciare, non bastas sa rebellia, non bastat  s’aguantu fitianu e sighidu contra a sos dominadores (chi issu etotu aiat teorizadu), ma tocat a fàghere a manera chi, in su cherbeddu de sos de giudu, ingendret una cultura de guvernu noa pro sa Sardigna.

Difatis, no at tentu mai dudas, finamentas in sa chistione de sa limba chi galu medas, a dies de oe, no ant cumpresu. In tempos chi si brigaiat meda mi ispricaiat, finas cun manu crispa de ghia, ma mai rebesta, chi sa chistione bera est cussa de torrare a prou una limba natzionale de unidade, non de partzire sos sardos in dialetos, in variantes o variedades, o protòtipos imbentados dae acadèmicos chi non lu faeddaiant nemancu, <Est unu bisu, cussu de torrare in sètiu sa limba nostra natzionale, una limba chi deo bido sena làcanas, sena partziduras, sena variantes, sena murallas. Unu bisu…> . E cussu est finas su bisu de su movimentu linguìsticu de como, sende chi, chie no at cumpresu s’importu e sos pìgios grivillosos de sa chistione linguìstica (e finas sa trampas de su poderiu de s’industria cunformìstica culturale), no at cumpresu sa chistione de sa Sardigna.

In medas, finas amigos meos corales, l’ant criticadu e lu crìticant pro sa teoria de s’aguantu fitianu e sighidu contra a sos dominadores, de cudda “costante resistenziale” chi àteru no est si no unu mitu fundativu de sa natzione sarda de sos tempos modernos.  E sigomente est una mitologia forte (e finas cun proas istòricas e archeològicas), comente una pedra de cantone, est finas una “narrazione” (comente si diat nàrrere a dies de oe), chi est istada controida meda dae s’intelletualidade italianista de Sardigna, mescamente dae cudda de sa Manca ex-marxista e  ex-sovietica. Ma, colende sos tempos, at a èssere semper prus craru, comente aia giai iscritu in àteras seas, chi cussa de Lilliu est una proposta de “costante esistenziale”, una dimensione de rebellia non geogràfica (campidanesos malos, barbaricinos bonos), ma ispirituale (sardos liberos, sardos non lìberos) chi galu oe est meda de atualidade. Est una metàfora, un’allegoria nazionalitària. Unu contadu de eris chi balet oe etotu. Est una paristoria, de seguru,  comente medas bi nd’at in totus sos protzessos de imbentu natzionale in totu su mundu, gasi comente Eric Hobswawn nos at insingiadu. Chie at chircadu e chircat in custa teoria, unu mundu tancadu, reatzionàriu, ratzista, de divisiones no arresonat in s’aficu e in s’apentu de una classe dirigente sarda chi punnat a su guvernu lìberu de s’ìsula. Faghet una faddina polìticu-culturale manna meda. Arresonat a s’imbesse a bisu de piessinnos de chie cheret sa Sardigna sugeta. E chie non si nde bogat sos ogros e sas ogeras deformantes de su dominadore, comente insìngiat Edward Said cun s’orientalismu europeu, non bidet mancu sa libertade sua contada e acumprida.

 

In realidade, tziu Giuanni, aiat mègius afinadu custu traballu teòricu cun unu sàgiu de sos Annos Noranta de su sèculu coladu chi diat àere meressidu prus connoschèntzia. Custu iscritu de importu mannu si narat “La costante autonomistica” chi, a banda su tìtulu chi forsis podiat èssere istadu mègius e prus agiornadu, bogat a campu un’idea polìtica chi est cussa chi, in ogni tempus, custa natzione nostra sarda, at chircadu, cun sas fortzas chi teniat tando, de punnare a sa soberania, a s’indipendèntzia, a s’autonomia in cunforma a sas possibilidades e s’andanta de sos tempos.

Cando s’abbàidat s’istoria de Sardigna est fàtzile pro sos noeddos a burrare totu pessende de èssere nois sos prus abbistos e sos prus galanos chi amus cumpresu totu e chi amus torradu a fundare sos intritzos de s’identidade natzionale. Pro tziu Giuanni no, no fiat gasi. Issu chircaiat in ogni colada de su tempus, in ogni singurtu de murrùngiu, in ogni pispisu de autonomia, in ogni rebellia cuada sos rastros sìncheros de cuddos sardos chi, mancari male, mancari petzi cun s’intùitu de su coro, si non cun sa craresa de sa mente ratzionale, mancari cunfundende galu sa tzerachia caratzada cun sa liberatzione, persighiant s’ideale de una Sardigna forte, lìbera e soberana comente cudda de sos Nuraghes.

Ca apartènnere a custu imbentu culturale desempladu chi si narat “natzione sarda” cheret nàrrere finas a s’intèndere ligados a calicuna manera cun totu cussos chi nd’at fatu parte in custos sèculos de istòria. E cun totu cuddos chi nd’ant a fàghere parte in su tempus benidore. E si deo agato, a manera ideale e reale, una trama  chi curret in totu s’istòria de custu fràigu polìticu, istòricu, de sentidos, de carre, de ideas, afòrtigo su sèberu polìticu meu. Si intames nche ruo in sa tentatzione de burrare totu comente faddidu, ca so deo su chi torrat a fundare sos piessinos de sa natzione, isporo finas sos ùrtimos singurtos de natzionalidade populare e traditzionale in nùmene de unu “ego” pessonale e susuncu. S’imparu prus mannu de Lilliu est custu, in fines: a in antis de sa pessone, s’idea chi sa pessone sarda si balet e s’amparat de prus si est in intro de custu progetu natzionale de Sardigna. Sos deretos tziviles, individuales e liberales in Sardigna sunt ligados finas a sa chistione de s’identidade. E intro de in cue agatant cumponimentu e armonia.  

Mi creo duncas chi si depat reconnòschere dae banda de totu sos sardos, de manca, de dereta, de tzentru, sa mannària de custu òmine chi, est pretzisu a pònnere in discussione e in dibata comente a ogni òmine, ma est finas pretzisu a onorare comente Babbai de custa pàtria galu in chirca de resones chi est cussa nostra sarda. Finas pro custu nde so istadu cuntentu meda de bìdere a s’interru in Barùmini sa fara de sa Regione Autònoma de Sardigna, de sa cale mi onoro de èssere dirigente pro tempore e de traballare pro sa limba sarda, ca cheret nàrrere chi s’istitutzione (a sa cale torro gràtzias) at reconnotu sa balia de s’òmine e de sas chistiones postas de s’òmine. E nde so istadu cuntentu mannu de cudda bandera chi at afranzadu su baullu de su mortu comente in unu imprassu simbòlicu.

Mancari chi sos sardos finas in polìtica e finas a livellu istitutzionale diant dèpere resèssere a èssere unidos pro s’aficu a sa natzione, sena abaidare a partes polìtica o a brigas de pagu contu. Su mundu de oe, mannu e orrorosu comente naraiat Ninu Gramsci, nos at a annuddare e arrasare si non nos amus a unire. Sighende in custos rastros de sabiesa istitutzionale, deo mi creo, s’at a acumprire calesisiat progetu polìticu chi de cosas finas minores, nde fatzant unu resurtu mannu.

Gasi comente a tziu Giuanni chi est resessidu a divènnere un’òmine mannu mannu, sende chi pariat minore.

 

Pepe Coròngiu

2 Comments to “Un’arregordu de Tziu Giuanni Lilliu, de Pepe Corongiu”

  1. Reblogged this on Su Seddoresu.

  2. Reblogged this on i cittadini prima di tutto.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: